Il poeta romeno Dinu Flămând, classe 1947, alla fine degli anni ’80 ottenne asilo politico a Parigi, da dove denunciò il regime oppressivo della Romania sulla stampa francese e alla radio. Tornò in Romania dopo la caduta del comunismo divenendo personaggio di spicco nell’ambito della letteratura romena e pubblicando volumi di poesie, di traduzioni e di saggi. Oggi è un poeta affermato: nel 2011 è stato anche insignito del Premio nazionale Mihai Eminescu.
Venerdì scorso, 20 aprile, all’Università Ca’ Foscari di Venezia, abbiamo presentato in anteprima, nell’ambito del Festival internazionale Incroci di Civiltà, l’edizione italiana del suo Umbre și faleze (Ombre e falesie), pubblicato per la prima volta nel 2010 e oggi finalmente disponibile nella traduzione italiana della Prof.ssa Smaranda Bratu Elian. Il volume, di cui siamo particolarmente fieri, è inoltre illustrato dalla brava fotografa Savina Tarsitano. Il prossimo 11 maggio sarà presentato alla Fiera del Libro di Torino e in seguito al Festival Intarnazionale di poesia di Bucarest.
Quella che di seguito riportiamo è la poesia di apertura di Ombre e falesie.
Venerdì scorso, 20 aprile, all’Università Ca’ Foscari di Venezia, abbiamo presentato in anteprima, nell’ambito del Festival internazionale Incroci di Civiltà, l’edizione italiana del suo Umbre și faleze (Ombre e falesie), pubblicato per la prima volta nel 2010 e oggi finalmente disponibile nella traduzione italiana della Prof.ssa Smaranda Bratu Elian. Il volume, di cui siamo particolarmente fieri, è inoltre illustrato dalla brava fotografa Savina Tarsitano. Il prossimo 11 maggio sarà presentato alla Fiera del Libro di Torino e in seguito al Festival Intarnazionale di poesia di Bucarest.
Quella che di seguito riportiamo è la poesia di apertura di Ombre e falesie.
cum cele şapte culori în lumină ascunse
în întunericul meu locuiţi
umbre
cu feţele voastre interioare
şi precum
frunza
moartă
îşi
devine
elicea
căderii
în
mine cădeţi – morţi ai mei –
când planaţi
în afara timpului
deşi oasele voastre orfice
încă
mai răscolesc pământul
iar eu încep să miros
a piatră plânsă şi mă zbat
cu mâinile legate pe dinlăuntru
vibrând
când traversaţi prin mine spre un
niciunde
abia de voi zărit
şi mă aflu deja plecat
în timp ce încă rămân viaţa voastră
din culorile invizibilului
*
iar de îndată ce intru în somn
cu nările dilatate de întuneric
voi şiroiţi din pliurile memoriei
pe linia
unde pământul şi norii fac schimb
de miraje
oare cu ce necunoscute vouă ofrande
să vă mai pot chema
în ţinuturile de-odinioară?
devine o joacă
a apei cu focul
această opinteală a
incomunicabilului
elan al stingerii
*
iar eternitatea ni se arată
ca o bogată
diversitate a imposibilului
lenţi şi vinovaţi de vinovăţie
continuăm să ne înfăţişăm zorilor
când evaporarea luminii
mângâie coaja pietrelor
şi precum surzii pot să audă muzica
prin oasele lor
cu întunericul nostru simţim şi noi
umbrele
devenite frig al trecutului
*
tăcerea lăţoasă – bătrâneţea
acestei singurătăţi fumegând
ca lâna pe oaia rămasă-n ploaie
ţine de cald sufletului
umedă la atingere
iar de crescut din trup îţi mai creşte
doar umbra
întinsă lung pe faleză
semn că soarele îţi apune
iar de crescut din suflet îţi mai creşte
doar spaima
frica vitală
căderii
în
mine cădeţi – morţi ai mei –
când planaţi
în afara timpului
deşi oasele voastre orfice
încă
mai răscolesc pământul
iar eu încep să miros
a piatră plânsă şi mă zbat
cu mâinile legate pe dinlăuntru
vibrând
când traversaţi prin mine spre un
niciunde
abia de voi zărit
şi mă aflu deja plecat
în timp ce încă rămân viaţa voastră
din culorile invizibilului
*
iar de îndată ce intru în somn
cu nările dilatate de întuneric
voi şiroiţi din pliurile memoriei
pe linia
unde pământul şi norii fac schimb
de miraje
oare cu ce necunoscute vouă ofrande
să vă mai pot chema
în ţinuturile de-odinioară?
devine o joacă
a apei cu focul
această opinteală a
incomunicabilului
elan al stingerii
*
iar eternitatea ni se arată
ca o bogată
diversitate a imposibilului
lenţi şi vinovaţi de vinovăţie
continuăm să ne înfăţişăm zorilor
când evaporarea luminii
mângâie coaja pietrelor
şi precum surzii pot să audă muzica
prin oasele lor
cu întunericul nostru simţim şi noi
umbrele
devenite frig al trecutului
*
tăcerea lăţoasă – bătrâneţea
acestei singurătăţi fumegând
ca lâna pe oaia rămasă-n ploaie
ţine de cald sufletului
umedă la atingere
iar de crescut din trup îţi mai creşte
doar umbra
întinsă lung pe faleză
semn că soarele îţi apune
iar de crescut din suflet îţi mai creşte
doar spaima
frica vitală
come i sette colori nella luce nascosti
dentro la mia oscurità abitate
ombre
con i vostri volti interni
e come
la foglia
dentro la mia oscurità abitate
ombre
con i vostri volti interni
e come
la foglia
morta
diventa
la propria
elica
cadendo
in me
cadete – voi morti miei –
quando veleggiate
fuori dal tempo
benché le vostre orfiche ossa
tuttora
stravolgono la terra
e io comincio a saper
di pietra lacrimosa e a divincolare
le mani legate al di dentro
vibrando
quando mi attraversate avviati verso un
nondove
appena scorto da voi
e mi sento già partito
mentre continuo ad essere la vostra vita
nei colori dell’invisibile
*
e non appena mi addentro nel sonno
le narici dilatate dall’oscurità
voi cominciate a grondare dalle pieghe della memoria
lungo la linea
dove la terra e le nuvole si scambiano
miraggi
con che sconosciuti a voi doni
vi potrei ancora chiamare
nei luoghi di un tempo?
diventa un gioco
dell’acqua col fuoco
questo affannarsi
dell’incomunicabile
slancio dello spegnimento
cadete – voi morti miei –
quando veleggiate
fuori dal tempo
benché le vostre orfiche ossa
tuttora
stravolgono la terra
e io comincio a saper
di pietra lacrimosa e a divincolare
le mani legate al di dentro
vibrando
quando mi attraversate avviati verso un
nondove
appena scorto da voi
e mi sento già partito
mentre continuo ad essere la vostra vita
nei colori dell’invisibile
*
e non appena mi addentro nel sonno
le narici dilatate dall’oscurità
voi cominciate a grondare dalle pieghe della memoria
lungo la linea
dove la terra e le nuvole si scambiano
miraggi
con che sconosciuti a voi doni
vi potrei ancora chiamare
nei luoghi di un tempo?
diventa un gioco
dell’acqua col fuoco
questo affannarsi
dell’incomunicabile
slancio dello spegnimento
*
e l’eternità ci si mostra
come una ricca
varietà di impossibili
lenti e colpevoli di colpevolezza
continuiamo ad affacciarci all’alba
quando lo svaporamento della luce
accarezza il guscio delle pietre
e come i sordi possono sentire la musica
nelle ossa
pure noi nella nostra oscurità sentiamo
le ombre
fatte gelo del passato
*
il silenzio velloso – la vecchiezza
di questa solitudine fumigante
come la lana della pecora rimasta sotto la pioggia
riscalda l’anima
umida al tatto
e il tuo corpo più non mette altro
che l’ombra
lunga stesa sulla falesia
segno che il tuo sole tramonta
e la tua anima più non mette altro
che lo spavento
la paura vitale
Da: Dinu Flămând, Umbre și faleze / Ombre e falesie, Raffaelli 2018.
Traduzione di S. Bratu Elian. Illustrazioni di S. Tarsitano.
Traduzione di S. Bratu Elian. Illustrazioni di S. Tarsitano.